Personificare a zicalei “apele liniştite sunt adânci”, Mihai Măniceanu tace, face şi este, în linişte, unul din cei mai talentaţi muzicieni din România. Spun muzician pentru că Mihai este, în egală măsură, un pianist fenomenal – calitate în care a şi participat la ediţia din 2016 a festivalului InnerSound -, un compozitor de mare forţă, dar şi un fin şi profund analist, pe lângă activitatea pedagogică desfăşurată în cadrul Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti. Aşa că mă bucur că am ocazia să aduc o modesta contribuție în a pune în lumină un om care chiar merită să fie pus în lumină. Mai ales că singur, nu o face; de altfel, a refuzat să îşi interpreteze propria muzică în recitalul de la ARCUB Gabroveni din 30 septembrie. În schimb a interpretat-o pe a mea, lucru de care voi face abstracţie în prezentul text (care nu este neapărat o cronică ci, mai degrabă, o încercare de portret pornind de la menţionatul eveniment). Să încep cu primul cap al creaturii “bicefale” – termen împrumutat din titlul unei lucrări din 2014 semnate de împricinat -, şi anume, Pianistul.
Tema “Touch” a festivalului InnerSound de anul acesta a înglobat şi o serie de recitaluri pentru instrumente cu taste, precum cele trei de pian din seara “Touch the Keys” şi cel de acordeon din finalul festivalului (susţinut de Ghenadie Rotari). Dacă pianista malteză Gabi Sultana a prezentat publicului bucureştean “pianul preparat”, iar Cătălin Creţu, “interacţiunile cu tehnologia”, subtitlul recitalului lui Măniceanu a fost, simplu, “Virtuozul”. Un calificativ pe deplin meritat şi câştigat pe parcursul ultimilor ani, prin activitatea interpretativă impresionantă în cadrul diverselor manifestări axate pe muzica modernă şi contemporană, dintre cele mai notabile amintind Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi din Bucureşti sau festivalul Timsonia din Timişoara.
Una din primele mele amintiri cu Mihai, pe care îl ştiu de 16 ani şi care mi-a fost coleg de facultate, este pasiunea lui pentru opera lui Mircea Cărtărescu, mai cu seamă pentru nuvela “Arhitectul”, în care, în urma unei banale întâmplări, personajul principal devine atât de fascinat de sunet (în cazul respectiv, cel al unui claxon de automobil), încât recreează pas cu pas istoria muzicii, devenind una cu maşina, o creatură fantastică ce acaparează treptat întregul glob pământesc. Mi-a rămas întipărită pe retină această imagine, pe care Măniceanu a şi exploatat-o din punct de vedere muzical în lucrarea sa pentru ansamblu de percuţii Mishiba (2016), a unui alchimist/arhitect miriapod aplecat asupra instrumentului-maşinărie cu care devine treptat, prin osmoză, un singur tot.
Cam asta este senzaţia când cântă Mihai, mai ales că, în cazul acestui recital, muzica chiar a explodat dintr-un singur sunet (o altă similaritate cu nuvela): prima lucrare interpretată a fost delicioasa Musica ricercata a lui György Ligeti, o suită din prima perioadă de creaţie a compozitorului (1953) care porneşte cu un sunet şi ajunge să le câştige, în ultima parte, pe toate 12, trecând prin zone minimaliste, apoi bartokiene, alternând umorul (căteodată absurd) cu nostalgia şi tensiunea. Au urmat superbul preludiu nr. 11 din Vingt regards sur l’enfant-Jésus de Olivier Messiaen, “Prima comuniune a Fecioarei” (1944), unde ghirlande de figuraţii şi “cântece de păsări” se întrepătrund cu lente corale şi clopote adânci într-o formă mozaicată; “Interludiu” şi “Toccata” din Suita a II-a pentru pian de Remus Georgescu (1963); o lucrare atipică pentru Salvatore Sciarrino, Anamorfosi (1980), care mixează măiestrit Jeax d’eaux de Ravel cu Singing in the Rain. Dar punctul de atracţie al recitalului a fost, cu siguranţă, finalul exploziv, Sonata nr. 1 de Henryk Górecki (1956/84/90); iar dacă pe parcursul recitalului, Măniceanu a demonstrat rafinament şi fină inteligenţă în a doza şi alterna culori, nuanţe, subtilităţi, frazări particulare, caractere şi moduri de atac, Górecki i-a permis “miriapodului” să se dezlănţuie într-o jubiliară înlănţuire de acorduri brutale.
Al doilea cap al bicefalului este Compozitorul, iar aici regăsim aceeaşi visceralitate cinetică frenetică din stilul interpretativ, aceeaşi acribie pentru detaliu, aceeaşi forţă motorică neexcluzând rafinamentul, umorul, dar şi momente de nostalgie contemplativă. Sempre risoluto, Reductio ad absurdum (concerte de pian), Rame şi cioburi (pentru pian la patru mâini şi doi percuţionişti), Or (pentru soprană şi ansamblu), Raveliana (pentru cvartet de fagoturi), Invitaţie la vals (pentru ansamblu cameral) sau Crescendo (pentru vioară solo) sunt doar căteva dintre lucrările ce demonstrează un talent impecabil (numeroase dintre ele distinse cu premii) şi un limbaj deja foarte uşor de identificat. Minuţiozitatea arhitecturală în micro şi macro structuri este caracterizată în general de alcătuiri modale pornind de la o mică celulă de 2-3 sunete şi toate variantele ei (ca nişte gigantice turnuri sonore de Lego), dar şi de integrarea subtilă a citatelor distorsionate sau a influenţelor stilistice într-un limbaj postmodern proaspăt şi incitant. Toate acestea sunt parţial detaliate în cartea lui Mihai Măniceanu, O teorie a modurilor supraoctaviante. Aplicaţii în lucrări de Ştefan Niculescu şi în lucrări proprii, publicată în urma studiilor doctorale la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti (unde a şi terminat două rânduri de studii – facultatea de interpretare, mai întâi, apoi cea de compoziţie).
Mă bucură nespus iniţiativele de tipul InnerSound, care promovează o generaţie prea tânără pentru a fi susţinută de vechile organizaţii şi instituţii “de profil”, dar prea matură pentru a mai intra în vizorul noilor organisme culturale, focalizate pe generaţia fresh de 20 şi ceva de ani. Avem nişte artişti incredibili care merită urmăriţi şi iubiţi, hai să-i descoperim! Şi vă doresc şi vouă ce îmi doresc şi mie, cât mai multe recitaluri şi lucrări semnate Mihai Măniceanu.
Diana Rotaru